Teoria ca teoria, practica ne omoară!

Știți asta! Nu am niciun dubiu. Vă confruntați cu situația teoretizării, la fel de mult ca cea a întocmitului de rapoarte, completatului de dosare, înregistrat adeverințe, bonuri fiscale și participarea la concursuri cu criterii sarcastice. Și în sistemul de educație, școala din școală sau după școală înseamnă multă hârtie consumată pentru ”dovezi” ale faptelor și pentru transformarea acțiunilor și așa bazate pe teorie, în ”hârtii pragmatizate”.

Șablon. Să nu ziceți că nu-i adevărat! Să nu ziceți că nu vi s-a făcut lehamite de transformare a faptelor în proiecte pe hârtie sau, mai rău, a faptelor rămase la stadiul de utopie teoretizată.

De câte ori nu ați explicat elevilor ceva sau despre ceva pentru care nu ați avut baza materială adecvată sau actualizată la noile tehnologii. De câte ori nu ați vrut să demonstrați ceva sau să faceți ori să desfaceți ceva fără o bază reală, ci doar imaginară. ”Am văzut pe internet ultima inovație în materie de… ”, ”am citit că ultima descoperire a fost făcută de X, dar până ajungem să o punem și noi în practică, mai durează…”, ”am observat că inovatorul în materie de … a concluzionat că… dar mai așteptăm nițel până vom achiziționa un prototip pentru un anume exercițiu…” și câte alte exemple vom putea enumera!

Profesorii, din nefericire, se raportează la baza materială deja depășită de noile inovații. Dacă cineva ar vrea să transforme conceptul teoretic în unul pragmatic, updatat la noile tehnologii, se va raporta tot la ceva teoretic și virtual. Dă un ”search” pe Google și afirmă: ”uitați-vă dragi elevi, acestea sunt ultimele inovații în materie de… !”, hei da, pentru că, de fapt, baza materială și dotarea școlilor cu chestii de ”făcut și desfăcut” pentru a forma noi specialiști în diverse domenii e o problemă greu de rezolvat!

Ei bine, în școala românească, teoria este primordială. În timp ce școlile lumii civilizate au toate dotările necesare unui proces educativ bazat pe practică, noi încă mai așteptăm sponsori sau mila statului să adauge câte ceva la procentul alocat din PIB, că de investiții numai contabilele știu cât e de greu să aduci așa ceva în discuție.

Liceele tehnologice, cel puțin, sunt ferm convinsă că pot demara formalitățile pentru înființarea unor colecții muzeale cu obiecte casate, scoase din uz, ”obosite” de atâtea reparații și care, arătate la elevii străini care vin în schimburi de experiență, pot produce atâta mirare încât, dacă ai fi naiv, ai crede că se bucură și ei că tu, în laboratorul ”muzeu”, ai grijă și răspunzi de o lungă listă de inventar care nu-ți mai folosește la nimic.

Se pune mare accent, cu acordul ministerului de resort și a ministrului care a semnat, pe atragerea fondurilor extrabugetare în școală. Normal! Cum să nu se pună? Păi de ce să nu li se mai ia lor de cap această problemă?

Doar că această atragere de fonduri nu e chiar atât de simplă pe cât pare. E la fel ca în afara școlii și în comunitățile locale. Preferabil ar fi să facem multe proiecte și să atragem fonduri europene, dar pentru o sumă aproape nesemnificativă ai de întocmit 3000 de pagini de formulare și rapoarte, în câteva volume, iar la final nici măcar nu ești sigur că vei câștiga ceva. E o chestiune sensibilă ce implică multă muncă, pentru bani puțini, care oricum se distribuie inegal și pentru care fond comun plătește toată lumea.

Între mediul universitar și cel preuniversitar există o mare prăpastie. Dacă în mediul universitar se pot accesa fonduri pentru cercetare, în preuniversitar despre ce proiecte cu finanțare externă pentru dotări putem discuta?

Toate sunt ”așa de bine aranjate” încât se încurajează foarte tare ”cerșitul” de sponsorizări de la oameni darnici, ”cerșitul” de la bugetul local, depunerea unei imense munci voluntare de către fiecare profesor pentru orice proiect, pentru orice dosar, pentru orice ac cu gămălie care-i face trebuință și adusul de acasă, eventual, a materialului didactic. În preuniversitar se aude mai rar despre munca în echipă atunci când este vorba despre inputuri. În preuniversitar transmitem multă informație, fiecare în ”pătrățica” sa: de sus în jos, de jos în sus, de la stânga la dreapta și de la dreapta la stânga, dar lipsește hârtia igienică și săpunul la toaletă, apa la dozator, câteodată chiar omenia, însă pentru tot ceea ce facem trebuie să adaugăm și teancurile de documente și de dosare. Așa e viața pe la noi. Profesorul din România trebuie să fie și pedagog, și hârțogar, și contabil, și manager, și specialist în proiecte, și voluntar, și om de știință, și scriitor, și formator de adulți, nu doar de copii, dar ce nu trebuie să fie el?!

Nu le plâng de milă, nu măsurăm neapărat cantitatea de muncă depusă, însă prea mulți au un mare defect: se mulțumesc prea ușor cu firimiturile și acceptă prea ușor ceea ce alții ar negocia. Însă într-un sistem care nu permite negocierea, teoria nu va putea nici ea să se transforme în practică, iar învățâmântul aplicativ ar cam fi cazul să ia locul celui teoretizat, cât mai urgent.  Dar în acest spațiu se poate? Ori trebuie să schimbăm și dimensiunea?

Sursa: Alexandra Tătaru, revista Știința și Tehnică, aprilie 2016

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather
Facebooktwittergoogle_pluslinkedinrssyoutubeinstagramby feather
 

Părerea ta contează pentru mine